Femeia care i-a supravieţuit lui Mengele la Auschwitz

foto: Eva Ach, în 2009-2010, în apartamentul său din Turda

După ce stai de vorbă cu un supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz începi să realizezi cât de imporatantă e viața, în simplitatea ei. Emoțiile sunt atât de intense și contradictorii încât îți pot da un adevărat scurt-circuit. Istoria cruzimii umane te răscolește în egală măsură în care te face să te bucuri și să-i mulțumești lui Dumnezeu că trăiești într-un timp de pace.

Înainte de a citi textul de mai jos, îmaginează-ți că ești adolescent, și că privești cum mama ta e sfâșiată de câini, într-un gard de sârmă ghimpată. Ce-ai face, ce ai simți, cum ai fi după asta?

În primăvara anului 2009-2010 am stat de vorbă cu Eva Ach din Turda, o supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz și Mauthausen.

Astăzi, femeia se odihnește în brațele lui Dumnezeu.

Am publicat povestea Evei Ach, de două ori, odată în presa locală și odată în presa județeană, în mai 2010.

Cred însă că povestea ei merită spusă din nou, în condițiile în care sunt încă voci care susțin că Holocaustul a fost o minciună.

Holocaustul este cel mai odios lucru săvâșit vreodată de om.

Eva Agh, avea 84 de ani, acum un deceniu. A locuit în Turda, cea mai mare parte a vieții ei. Am intervievat-o în 2009 sau 2010 și povestea ei îmi va rămâne în minte pentru o viață.

A avut parte de o adolecenţă tragică în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Mauthausen. Şi-a văzut mama ucisă şi familia decimată şi a fost martorul unor orori de neimaginat.

Nimic nu trăda tragediile care i-au marcat trecerea de la adolescenţă spre maturitate. În primăvara anului 2010, Eva Ach păstra o seninătate de neimaginat. Atunci avea 84 de ani, o privire extrem de caldă şi o vitalitate de invidiat.

Eva Agh, s-a născut Lebovic și și-a petrecut ultimii ani din viață intr-un mic apartament din Turda, din Micro III. Își petrecea timpul răsfoind carţi şi ziare ori în plimbări scurte pe afară.

S-a născut în oradea în 1926 și a ajuns după naştere la orfelinat, pâna la doi ani cand a fost infiată de doi evrei din Aghireş, care aveau o pravălie în sat. „În Oradea era atunci un orfelinat la care erau destul de mulţi copii evrei. Nu ştiu nimic despre mama mea, poate că a murit, ori poate m-a abadonat din pricina greutăţilor”, îşi începe Eva Agh, istorisirea.

 Începutul coşmarului

 Chiar dacă nu au avut foarte mulţi bani, părinţii adoptivi, Maţiaş şi Ilus Markus, i-au asigurat o copilărie fericită şi lipsită de griji. „Am facut primele cinci clase în Aghireş, apoi am urmat din 1940 Liceul Evreiesc la Cluj până la sfârşitul anului 1943, când evreii au trebuit să plece din mediul rural. „Tata a fost arestat de maghiari. L-au bruscat puţin, dar nu l-au bîtut foarte tare pentru că era un om foarte sociabil şi a scăpat cu trei zile de arest şi două palme  primite. Apoi şi-a vândut prăvălia unui maghiar şi am cumpărat o casa în Cluj, pe o straduţă lângă fabrica de bere“, povestea Eva Agh.

 Părinţii au încercat să supravieţuiască deschizându-şi un chioşc în Piaţa Mihai Viteazu, până în martie 1944. Peste doar o lună, în aprilie 1944, avea să înceapă adevaratul coşmar pentru evreii din Cluj. Au fost comasaţi în ghetoul din oraş, în bărăcile fabricii de caramizi, în „apartamente” construite din cearceafuri. „Aveam 18 ani când am ajuns în ghetou. A fost adus şi bunicul meu de 93 de ani. Primeam o singură masă, la amiaza, în rest trebuia să ne descurcam. Aveam dreptul să ne păstram o verigheta, o brăţară, un ceas de aur şi un lanţisor şi cercei. Mama a mai ascuns nişte bijuterii să avem pentru zile negre. Cât despre mâncare, porcii primesc azi o hrană mai bună decât primeam noi“, marturisea femeia.

Femeia s-a oprit din povestit, palidă și-a pus mâinile pe masă. Tremura: „atunci am început să fim speriaţi“.

Drumul spre Auschwitz

 După trei săptămani de ghetou au primit ordin să îşi facă bagajele. Au fost îmbarcaţi noaptea în vagoane de animale, închise.  Lungul drum spre lagărul de concentrare începea şi primele vicitme ale deportării nu au întârziat să apară. Primul mort din familia tinerei de atunci a fost bunicul, în varsta de 93 de ani. Murise în vagon după doua zile, iar trupul i-a fost aruncat pe un câmp. „Mama şi matusa au început să plângă. Îţi poţi închipui ce au simţit”, spune femeia. După 10 zile, cele şase vagoane pline până la refuz aveau să ajunga la Auschwitz, iar de acolo o parte la Dachau.

De cinci ori în faţa „îngerului morţii“

„Când am coborat, în iunie 1944, pe peronul din Auschwitz a trebuit să ne dezbrăcăm în pielea goala. Ne-au luat tot. Mamei i-au smuls cerceii. Am fost raşi peste tot şi daţi cu albastru de metil. A urmat o vizita medicala, iar copiii mici au fost luaţi de la mamele lor şi încărcaţi într-un camion şi au fost duşi, nimeni nu ştie unde. Atunci l-am vazut ultima dată pe tata, deoarece barbaţii erau duşi separat“, și-a continuat femeia, terifianta poveste.

 A ajuns în baraca D a lagărului, aproape de infirmerie şi în doar o sîptămână avea să se convingă ca acolo, la Auscwitz îşii poate găsi sfârşitul: „După o saptămână, mama a fost internată la infirmerie. Ea avea probleme cu stomacul şi acasă ţinea regim. Infirmeria era peste drum. Mama a văzut ca vin, a ieşit afară, iar eu am fugit către ea şi ea către mine. Au impuşcat-o în faţa ochilor mei şi au spus că dorea să evadeze“.

Eva Agh s-a oprit din povestit, frângându-și mâinile și a continuat cu glas stins. „Din iunie în august 1944, am fost duşi de trei ori până în faţa crematoriilor şi a camerelor de gazare. Mă gândeam că vom muri, dar de trei ori am fost aduşi înapoi. Tot în perioada aceea am stat în faţa doctorului Josef Mengele. De cinci ori a arătat spre tineri, copii alegându-i şi ochii i-au trecut peste mine“,

Nu a știut niciodată prin ce miracol a scăpat cu viaţă. Ca sa îi protejeze pe copiii gemeni, pentru care Mengele avea o „preferinţă“ sumbră, deţinuţii îi separau la apel.

Nemţi cu suflet mare

 A avut şansa să scape de Auschwitz în august 1944, când a fost deportată în lagărul de concentrare de la Lenzing, parte a lagărului de la Mauthausen. Viaţa avea să i se schimbe în mai bine. Au primit mancare mai bună şi, desi lucrau în fabrica de vată sticlată, regimul nu era aşa de strict. Pentru a-şi suplimenta hrana, în drum spre fabrică furau de pe câmp legume, uneori când soldaţii germani nu erau atenţi, sau când aceştia se făceau că nu îi văd pe prizonieri. În Lenzing, Eva Agh a descoperit că printre gardieni existau şi oameni buni.

 „În perioada asta am văzut că şi printre nemţi erau oameni de treabă. Am avut noroc cu un batrânel, militar. Era din Satu Mare şi părinţii lui emigraseră în primul război. Mi-a spus că are o fiică de vârsta mea. De câte ori intra în serviciu îmi aducea fie un măr, fie un sandviş , ori cate ceva să mănânc şi mi le dădea pe ascuns. A murit împuşcat, săracul. L-au împuşcat americanii când au venit. Atunci am avut şi piciorul în ghips, dar mergeam la muncă ca să nu mor”, povestea femeia.

 În ianuarie 1945 avea să scape înca o dată de camerele de gazare, după ce mai multe femei au fost prinse în timp ce duceau hrană în lagăr, iar apoi a avut noroc când au primit mancare otravită:„ Nu ne venise schimbul, eram în lagăr şi nu ne-au dus la muncă. Nemtii erau speriaţi şi nervoşi, dar noi nu ştiam ce se întâmplă. După masa a venit un neamţ cu niste soldaţi şi ne-au adus mancare, dar nu era hrana adusă de schimb. Un soldat foarte cumsecade, aşa cam la 40 de ani, ne-a facut semn să nu mâncăm. Eram 60-70  de oameni acolo, restul erau la muncă. Responsabilul nostru, o femeie din Cehia, şi-a dat seama imediat şi ne-a spus să nu mâncăm“, a mai spus Eva Ach.

Coşmarul s-a încheiat în 1945

La sfârşitul lunii mai, în 1945, coşmarul Evei Agh avea să înceteze. Armata americană preluase controlul lagarului şi le-a salvat pe cele 566 de prizoniere. A scăpat alături de trei prietene, două fete din Cluj şi o alta din Oradea. S-a căsătorit la puţin timp după ce a ajuns în România şi a avut un băiat care este în prezent în SUA şi are la rândul lui doi copii.

 Eva Agh îşi încheie povestea prabuşită. Din persoanaenergică de la începutul discuţiei, a rămas o femeie căreia, parcă, amintirile i-au sorbit întreaga vitalitate.

Mai spune că atunci, în lagăr, şi-a găsit credinţa în Dumnezeu şi că, tot de atunci, a învăţat să preţuiască viaţa. Încet, zâmbetul şi lumina din ochi îi revin, apoi tace.

Rareori in meseria de jurnalist mi-a fost dat să fac un interviu cu o asemenea încărcătură emoțională.

Când am început interviul Evei Ach era o femeie jovială și caldă. La finalul interviului era palidă, stoarsă de orice vlagă, complet prăbușită.

Îmi amintesc că am ieșit în aerul cald și proaspăt de primăvară cu un puternic șoc emoțional. I-am mulțumit lui Dumnezeu că trăiesc într-un timp de pace.